O ICOANĂ GRĂITOARE
Să ne închipuim că suntem în lanul de grâu. Carul încărcat cu snopi trece scârţâind din toate încheieturile, lăsând urme adânci, de-a lungul holdelor pe unde trece.
Noi mulţumim lui Dumnezeu şi-L preamărim, lăudându-L pentru roada bogată cu care ne-a binecuvântat şi pentru timpul bun ce ne-a dat, rugându-L să ne ajute până ce şi ultima claie de grâu va fi adusă acasă; iar plugarul să se bucure atunci cu mare veselie, că-şi vede roada strânsă grămadă în ograda sa.
Ce icoană minunată a binefacerilor cereşti, este pentru noi carul încărcat cu snopi! Din leagăn şi până la mormânt, noi suntem înzestraţi neîncetat cu darurile scumpe ale lui Dumnezeu. Fiecare zi ne-a adus un snop de binecuvântări. Ce ne-ar fi putut dărui Dumnezeu mai mult decât ne-a dăruit? El ne-a încărcat zilnic cu binefaceri, ocrotindu-ne necontenit cu dragostea Sa. Să ne închinăm bunătăţii Sale şi cu inima plină de bucurie să-I mulţumim întotdeauna.
Dar, ah, carul încărcat cu grâu mai are şi un alt înţeles.
În timp ce Dumnezeu ne încarcă cu darurile Sale, noi Îl încărcăm cu păcatele noastre.
În timp ce El ne îngrămădeşte mereu, unul după altul, cu snopii dărniciilor Sale, noi îl îngrămădim, rând pe rând, cu faptele noastre rele, până ce povara păcatelor noastre ajunge de nesuportat. Şi El strigă atunci cu glas tare de sub povara păcatelor noastre, zicându-ne: "Sunt stropşit de voi (de păcatele voastre), precum este stropşit pământul de carul încărcat cu snopi".
Textul nostru începe cu "iată". Cuvântul "iată" este în Biblie ca firma unei prăvălii ce a-trage atenţia. Oriunde întâlnim în Sfânta Scrip-tură cuvântul "iată", să luăm aminte, fiindcă el arată că acolo ni se spune un lucru la care trebuie să privim cu toată grija. Acest "iată" este ca un sol care stă pe treptele casei înţelepciunii şi strigă: "Veniţi înăuntru, voi inimilor înţelepte şi ascultaţi glasul Domnului!".
Să ne deschidem şi noi ochii, ca să vedem şi să ne rugăm ca Duhul Sfânt să-şi croiască drum prin ochii noştri şi prin urechile noastre, să ne dea pocăinţa, şi scârba de noi înşine să ne cuprindă cu putere, pentru ca să urâm păcatul şi să nu-l mai făptuim, ci să umblăm în neprihănire înaintea Dumnezeului nostru milostiv.
Desigur, ceea ce s-a spus mai sus despre greutatea cu care păcatul apasă pe Dumnezeu, este o icoană de vorbire. Fiindcă Dumnezeu nu poate fi apăsat de oameni. Oricât de multe păcate ar făptui cineva, acestea nu pot să tulbure pacea desăvârşirii dumnezeieşti, ori să aducă vreun val de nemulţumire în liniştea cerească. Dar El vrea să facă pe oameni să înţeleagă ceea ce este păcatul înaintea Sa, de aceea vorbeşte în chip obişnuit, în graiul nostru, ca să putem pricepe în chip desăvârşit ceea ce ne spune. După cum bunicul vorbeşte nepoţeilor săi după mintea lor, ca să-l poată pricepe, tot aşa şi Domnul, se pogoară la înţelegerea noastră. În Cuvântul Său, ne vorbeşte în graiul nostru, şi în cuvintele noastre, pentru a descoperi acestei lumi slăbănoage şi neştiutoare, tainele cerului şi binefacerile dragostei Sale pentru noi toţi.
Cum se îndoaie osia la un car şi roţile scârţâie de povara cea mare, aşa zice Domnul că este împovărat, gârbovit de păcatele oamenilor, până ce strigă, fiindcă nu mai poate suferi răutăţile acelora care păcătuiesc împotriva Lui.
Să cercetăm pe rând cele de mai sus.
În primul rând, ceea ce ni se descoperă lămurit e faptul că păcatul este foarte dureros şi apăsător pentru Dumnezeu.
Uimeşte-te, cerule, şi minunează-te, pământule, că Dumnezeu vorbeşte, spunând că este apăsat şi stropşit de păcat, dar nicăieri nu se spune că întreaga Creaţie ar fi o povară pentru Cel Prea Înalt. Iată insulele sunt ca nişte fire de praf înaintea Lui. Nici soarele, nici luna, nici stelele, nici toate planetele mari şi toate corpurile cereşti pe care le-a creat Atotputernicia Sa, nu L-au costat mare lucru.
Dumnezeu, Care ţine pământul şi Care cârmuieşte întreg universul, niciodată nu oboseşte. Nu poţi găsi nici cel mai mic semn undeva, care să arate că grija şi conducerea lumii (a Universului) ar obosi pe Dumnezeu. El veghează ziua şi noaptea. Puterea Lui o simţim în fiecare clipă. El face să răsară luceafărul dimineţii la timpul său. El e temelia pământului şi El ţine piatra cea din capul unghiului. El le poartă toate cu puterea mâinii Sale şi nimic nu stă şi nu mişcă fără ştirea Lui... El arată locul unde trebuie să se ivească zorile şi desparte întunericul de umbra nopţii.
Cum într-un moment se cufundă spuma în valurile apei care o poartă, şi cum dispare o pia-tră aruncată în apă, aşa ar dispare pe totdeauna întreagă lumea, dacă Dumnezeul cel veşnic n-ar ţine-o cu mâna Sa.
Această lucrare fără sfârşit nu împuţinează nici decât puterea Lui Dumnezeu; nu există oboseală pentru El, şi nici nu poate fi vorba de o istovire a Lui. El a făcut şi pune în mişcare toate lucrurile, cu toate acestea ele nu-I sunt o povară, căci sunt ca o nimica pentru El.
Însă, ciudat, neînţeles şi nespus de ciudat, minune a minunilor: păcatul este o povară pen-tru Dumnezeu, deşi lumea, universul întreg, nu-i este! Fapta rea îl apasă pe Cel Prea Înalt, cu toate că greutatea întreagă a conducerii lumii este pentru El, numai ca un fir de praf într-o căruţă.
Ah, oameni nesocotiţi! Voi luaţi păcatul drept un lucru de nimic; glumiţi cu păcatul (Proverbe 14, 9). Şi voi, fii ai lui Veliar îl luaţi drept o plăcere şi ziceţi: "El nu bagă de seamă... El nu observă... El nu ştie... şi dacă ştie, El nu se sinchiseşte de păcatele noastre!..." Dar învăţaţi din Cartea lui Dumnezeu, că n-aveţi dreptate şi sunteţi departe de adevăr când gândiţi astfel. Păcatele voastre sunt pentru El mai mult decât dureroase, mai mult decât o greutate şi o povară - îi sunt mai apăsătoare; ca un car supraîncărcat cu snopi, aşa este apăsat El, copleşit peste măsură şi strivit de păcatele oamenilor.
STRICĂCIUNEA PĂCATULUI
Acest lucru ne va fi foarte lămurit, dacă ne gândim o clipă la ceea ce este păcatul şi la urmările lui.
Păcatul este corupătorul (stricătorul) cel mare al tuturor lucrurilor lui Dumnezeu.
Păcatul a schimbat pe un arhanghel, într-un duşman de moarte al lui Dumnezeu şi dintr-un înger al luminii, într-un spirit al răului.
Până nu s-a ivit el, în grădina Edenului era pace, fericire şi linişte. Îndată ce s-a arătat el (păcatul), nenorocirea şi jalea, plânsul şi durerea au luat locul cântecelor şi bucuriei. La privirea lui, toate florile din Eden se uscau şi toate fiinţele fugeau îngrozite. Grădina desfătărilor devine astfel, deodată, o vale a plângerii.
Înainte de a veni păcatul, Creatorul a spus despre pământ şi despre toate cele create că "sunt foarte bune". Însă când s-a ivit păcatul, acesta L-a tulburat adânc pe Dumnezeu în inima Sa, făcând să-I pară rău că a creat o astfel de fiinţă cum e omul (Genesa 6, 6).
Nimic nu strică şi nu întunecă atât de mult frumuseţea, ca păcatul, căci el distruge chipul lui Dumnezeu din făptura Sa. Pe lângă aceasta, păcatul face creaturile lui Dumnezeu, nefericite. Toate nenorocirile care au lovit pământul şi pe om, sunt rodul lui, sunt secerişul lui. Şi să nu-l urască Dumnezeu, pentru aceasta?
Păcatul ! O, ce grozav cuvânt ! Numai au-zul numelui său mă face să mă cutremur, fiindcă în el văd pricina tuturor nenorocirilor care au prefăcut acest pământ un loc al scârbei, lacrimilor şi amărăciunii, iar pe om, într-un nenorocit şi osândit...
Câte lacrimi, câte vieţi distruse, câte familii nenorocite, câte lucrări ruinate, câte vaiete, câte chinuri nu umplu cu glasul lor jalnic aerul în toate părţile, oriunde te întorci pe rotocolul acestui pământ! ...
Pricina ? Una singură:
PĂCATUL!
Păcatul e pricina tuturor relelor din viaţa oamenilor şi de pe pământ. Nenorociri, foamete, război, cutremure de pământ şi boli... Adunând toate durerile şi suferinţele din toate casele şi spitalele, putem scrie deasupra lor: "Iată, urmările păcatului!" Adunând toate pedepsele, descurajările şi mizeria celor din închisori, putem scrie deasupra lor: "Iată, urmările păcatului!" Intrând în cimitire, să deschidem criptele şi mormintele şi adunând tigvele şi oasele morţilor, să scriem deasupra: "Iată, urmările păcatelor!"
Păcatul distruge totul, tăgăduieşte totul, este întunericul, este ruina, este moartea.
Dumnezeu n-a voit niciodată ca vreo cre-atură a mâinii Sale să fie nenorocită. El a făcut pe om şi întreagă făptura numai cu scopul de a fi fericită.
El a dat păsărilor cântecul lor frumos; florilor mirosul lor plăcut şi văzduhului balsamul lui înviorător. A dat zilei soarele surâzător şi nopţii podoaba stelelor şi a lunii. El dorea ca zâmbetul şi fericirea să fie adorarea statornică a făpturilor Sale, şi bucuria să se ridice spre ceruri ca mireasma de tămâie a jertfelor plăcute şi primite. Însă păcatul a schimbat făptura fericită a lui Dumnezeu într-un nenorocit; odraslei lui Dumnezeu, care a fost întocmită după chipul şi asemănarea Sa, i s-a întunecat cu totul faţa, iar puterea şi voinţa i-au slăbit, înclinând de-acum mai mult spre rău.
Păcatul a dărâmat fericirea minunată a omului, făcând din el un cerşetor nedemn, un netrebnic, un vierme ticălos ce se târăşte prin pulberea pământului.
Cât de fericit a fost omul când trăia şi se desfăta în faţa privirilor Creatorului său! Îndată ce a săvârşit păcatul, el s-a ascuns din faţa Domnului (Genesa 3, 9). În starea de nevinovăţie, omul avea o fericită legătură cu Dumnezeu, dar păcatul a rupt-o. Viaţa de păcat este o fugă continuă, care duce la o depărtare tot mai mare de Dumnezeu. Urmarea este dezamăgire, cuget pătat, necazuri, strâmtorare, temeri, suferinţe, rău, numai rău!
Păcatul! Cât de înşelător este şi câtă pustiire aduce el în viaţa oamenilor! Cât de mult strică el frumuseţea sufletului! ... Ce paragină face el din grădinile înflorite ale nevinovăţiei!... El schimbă ciripitul voios al neprihănirii în croncănitul de corbi al cârtirilor, nemulţumirii, mâhnirii şi blestemului... Ce privire limpede a-vea tânărul acela ieri, şi ce gingăşie tânăra aceea! Şi astăzi? Privirea lui e păinjenită, întunecoasă, înfăţişarea ei neplăcută şi neprietenoasă. Urmele păcatului! Când castitatea vieţii e pierdută, cerul vieţii s-a acoperit cu nori; şi noaptea ameninţă să învăluie întreaga viaţă cu umbrele ei.
Iată de ce urăşte Dumnezeu păcatul şi este apăsat şi îndurerat de el: păcatul face fiinţele Sale nenorocite, aruncând în mizeria şi nefericirea cea mai amară, sărmanele inimi omeneşti.
Să ne gândim apoi că păcatul atacă pe Dumnezeu în toate însuşirile Sale; dă năvală asupra tronului Său, străduindu-se să distrugă Fiinţa Sa. Ca o săgeată otrăvită, păcatul ţinteşte la inima lui Dumnezeu, ca să fie, dacă ar putea, omorâtor al Lui... Grozav şi înfiorător este acest lucru, dar este aşa.
Şi mai întrebi:
CE ESTE PĂCATUL?
El este "abaterea" de la Legea morală a lui Dumnezeu... este "greşirea ţintei" în îndeplinirea voii lui Dumnezeu.. Păcatul este "fărădelegea", ceea ce înseamnă a merge împotriva voii lui Dumnezeu... Păcatul este "nelegiuirea", ceea ce e tot una cu a nu ajunge să faci binele, "binele" care este voia lui Dumnezeu. Păcatul este "nedreptate", adică pierderea din vedere a căii înguste şi drepte a lui Dumnezeu... Păcatul este o "înşelăciune", - adică a te crede că eşti ceva în faţa lui Dumnezeu, când de fapt nu eşti... Păcatul este "călcarea legii", adică stricarea legilor divine, neascultarea faţă de Dumnezeu, răzvrătirea împotriva Lui.
Păcatul este "iubirea de sine" fără măsură, (exagerată) - împotriva tuturor fiinţelor şi chiar a lui Dumnezeu. Acest fel de iubire de sine este spiritul unei voinţe de fier a egoismului, care explică toate păcatele oamenilor. Toate păcatele se nasc din iubirea de sine atât de mare, încât răstoarnă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor.
Păcătosul se face pe sine însuşi centrul în jurul căruia clădeşte totul. Într-un cuvânt se poate spune: tot ce mă desparte de Dumnezeu şi de semenii mei, este păcat. Orice lucru făcut numai de mântuială, tot ce se ocupă numai de o parte şi neglijează restul, tot ce se gândeşte numai la momentul care trece şi nu se interesează decât de simţuri, este păcat. Cu alte cuvinte, păcatul este tot ce s-a răsculat împotriva vieţii, veşniciei, adevărului şi a lui Dumnezeu.
Şi mai întrebi: Ce este păcatul? Nu este el oare o ofensă adusă înţelepciunii lui Dumne-zeu? Dumnezeu îţi porunceşte să faci voia Lui şi dacă tu faci contrariul, e pentru că tu te faci mai înţelept şi zici: eu ştiu mai bine ce este bine pentru mine, Dumnezeu nu ştie. Tu explici totul, ca şi când înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu ar fi în rătăcire, şi tu, făptura unei zile, ştii mai bine, eşti un judecător mai bun în ce priveşte fericirea, decât însuşi Dumnezeu.
Păcatul tăgăduieşte bunătatea lui Dumnezeu, căci prin păcat tu spui că Dumnezeu nu ţi-a dat tot ceea ce te-ar fi făcut fericit. Dar acesta nu este felul de a lucra al unui tată bun şi iubitor, cum zice că este El. Deci, păcatul, cu o mână vatămă înţelepciunea lui Dumnezeu iar cu cealaltă bunătatea Lui.
Păcatul loveşte apoi în îndurarea lui Dumnezeu. Şi cu cât păcătuieşti mai mult, cu atât mai neruşinat eşti în faţa Lui. Şi cu atât e mai vinovat păcatul tău, cu cât îndelunga Sa răbdare te îngăduie mai mult.
Dacă tu n-ai suferit nici o boală, nici o pagubă, nici o cruce şi ai petrecut timpul în des-frânări şi răzvrătiri îndărătnice, nu vrei să vezi că bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?... Iar dacă o suferinţă te-a cercetat, aceasta nu este decât cercetarea pe care ţi-a făcut-o îndurarea Lui, pentru binele tău, chiar dacă tu vei gândi poate altfel.
Poate fi numită aceasta o durere mică, atunci când Dumnezeul dragostei vede cum desfrânaţii şi desfrânatele risipesc bunurile şi prădează averea şi darurile pe care li le-a dat El? El nu poate suferi ca să ajungă copilul Său la o aşa mare înjosire, încât chiar însuşi harul care cheamă la pocăinţă să fie aruncat la pământ şi călcat în picioare.
Pe lângă aceasta, vrem să reamintim celor nepăsători şi nepocăiţi că fiecare păcat este o îndărătnicie, încăpăţânare, faţă de puterea lui Dumnezeiască.
Acela care păcătuieşte este asemenea unuia care ridică pumnii contra măreţiei cereşti a lui Dumnezeu, provocându-L şi dorind ca să-L ni-micească. Întotdeauna când tu păcătuieşti, provoci pe Dumnezeu să-ţi dovedească, dacă El îşi poate menţine legile Sale drepte. Lucrezi împotriva Legilor Lui, ca să-ţi baţi joc de ele, fiindcă el nu pedepseşte îndată.
Este oare aceasta puţin lucru, ca un vierme, creatura unei zile, să provoace pe Dumnezeu, care a făcut toate şi ţine totul prin puterea cu-vântului Său? Cum să nu-L supere, cum să nu-L obosească pe El astfel de insulte şi necinstire?
Gândiţi-vă la oricare dintre însuşirile Lui - păcatul a pătat-o. Vorbiţi despre Dumnezeu din oricare privinţă vă convine; vedeţi că păcatul a aruncat o pată asupra Lui. Păcatul a lovit în dragostea Lui, în răbdarea, bunătatea şi în toată Fiinţa măreaţă şi sfântă a Sa!... Ce răutate mare este păcatul! Păcatul e rău, numai rău; de aceea el displace şi este o scârbă înaintea Celui Prea Înalt.
Păcătosule! Ştii tu că orice faptă a neascultării tale este o crimă faţă de Dumnezeu?
Ce altceva cauţi şi trebuie să cauţi tu, decât pe Dumnezeu, adevăratul tău Stăpân şi Domn, pe care trebuie să-L asculţi şi să-L urmezi!... dar întotdeauna când nu faci voia Sa, tu faci pe placul voii tale. Şi asta înseamnă că tu te faci Dumnezeu, iar pe Cel Prea Înalt îl desdum-nezeieşti, îl dejoseşti, coborându-L mai pe jos decât omul.
Este o nimica această insultă, ca să-I iei coroana de pe cap şi din mâna Sa toiagul de domnie? Nu! Păcatul este o astfel de faptă, un astfel de rău, încât nici cerul n-ar mai fi putut sta, dacă el n-ar fi fost pedepsit. Dacă această crimă ar rămâne nepedepsită, atunci, roţile împărăţiei cereşti ar fi smulse de la osiile lor şi întreagă conducerea înţelepciunii cereşti ar fi dărâmată. O astfel de trădare faţă de Dumnezeu nu poate să merite decât cea mai mare şi mai aspră pedeapsă.
Pentru a ajunge la culme, păcatul este un atac asupra lui Dumnezeu.
Păcatul nu vrea să fie nici lege (care să-l judece), nici judecător care să-i ceară socoteală. Este un fleac aceasta, ca să fii un ucigaş de Dumnezeu, şi să doreşti izgonirea Lui din lumea pe care a făcut-o El? Este aceasta un lucru pe care să-l poţi trece cu vederea atât de uşor? Poate Cel Prea Înalt să audă astfel de lucruri şi să nu fie apăsat de greutatea lor?
CÂTEVA PILDE
Proorocul Osea înfăţişează pe păcătos cu un cântar în mână, gata să cântărească. Într-o parte a cântarului pune pe Dumnezeu, iar de cealaltă plăcerea păcatului, patimile, nemulţumirile ori răzbunările lui. Un timp stă la îndoială, dar apoi se hotărăşte şi zice: "Plece Dumnezeu şi să biruie voinţa mea. Eu rămân cu păcatul!".
Când citim despre Pilat că pentru a îndupleca mulţimea a pus pe Iisus cel nevinovat, biciuit, încununat cu spini, acoperit de scuipat, alături de Baraba, criminal şi obraznic, şi toţi strigară: "Iisus să moară!... să trăiască Baraba!", noi ne cutremurăm, şi totuşi, aceasta este istoria noastră de totdeauna, când păcătuim. Da, ori de câte ori săvârşim păcatul, noi strigăm de fapt: "Dumnezeu să moară!... diavolul să trăiască! Răstigniţi pe Iisus, trăiască sudalma, trăiască beţia, destrăbălarea, ura şi poftele!" Groaznică biruinţă au secerat atunci marii preoţi în curtea lui Pilat!... Ah, dar această biruinţă se repetă ori de câte ori se făptuieşte păcatul.
Când citim că Iuda a vândut pe Dumnezeiescul Său Învăţător pentru treizeci de arginţi, deplângem atâta orbie!... dar ce altceva face păcătosul decât să reînnoiască de fiecare dată, când păcătuieşte, această vânzare urâtă, pentru o nimica toată. Pentru puţină mânie, pentru un oarecare lux, o lăcomie, o privire, o vorbă, o plăcere, o mână de orz, ori o fărâmă de pâine!
Când auzim povestindu-se că păgânii, în locul lui Dumnezeu adoră soarele, luna sau animalele, simţim compătimire pentru ei, dar păcătosul este şi el un idolatru, fiindcă a înlocuit pe Dumnezeu cu păcatul căruia-i slujeşte.
Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea părintească pentru un blid de mâncare. Mai târziu, când şi-a dat seama de ceea ce a făcut a început să plângă, să se tânguiască strigând: "Vai de mine păcătosul, ce-am făcut! Pentru atât de puţin, am vândut toată avuţia mea!" Dar de o sută de ori mai nenorociţi suntem noi când păcătuim, căci prin păcat vindem diavolului toată moştenirea noastră, fericirea noastră veşnică, Paradisul; azvârlim în mâna vrăjmaşului tot ce este mai scump şi mai de preţ, pentru o nimica toată.
ACESTEA NU SUNT EXAGERĂRI!
Vă rog să nu credeţi că această alarmare împotriva păcatului ar fi de prisos. Ba, cineva ar vrea să spună că prea exagerăm, vorbind în felul acesta. O, nu, dragii mei, aici n-a-veţi dreptate!
Păcatul este şi rămâne o astfel de grozăvie, că niciodată puterea de închipuire omenească nu va putea să-l arate aşa cum este el, în toată grozăvia lui.
Şi nu va fi niciodată cu putinţă buzelor muritoare ale omului - chiar şi dacă ar fi atinse cu cărbunii aprinşi de la altar, ca ale lui Isaia - să zugrăvească marea hidoşenie a păcatului, şi chiar dacă ar tuna de mii de ori contra celui mai mic păcat săvârşit contra lui Dumnezeu, tot e prea puţin, faţă de ceea ce este păcatul înaintea Lui.
Se spune despre un împărat, că aflând despre un complot pe care un fiu al său îl urzea împotriva lui, îl chemă la sine, şi ducându-l într-o pădure deasă şi arătându-i un pumnal înveninat îi vorbi aşa:
- Ascultă, nenorocitule, ştiu că tu vrei să-mi iei viaţa; să ştii că dacă mă omori vei fi descoperit şi pedepsit şi toată familia va fi aco-perită de ruşine... Aici nimenea nu ne vede, nimeni nu ne aude, nimeni nu va descoperi vreodată crima ta... Ia acest pumnal, omoară-mă şi îngroapă-mă în această pădure... vei putea s-o faci pe faţă şi să scapi familia de ruşine.
La această vedere şi la aceste cuvinte, sărmanul fiu se simţi atât de ruşinat şi mişcat, încât se aruncă la picioarele tatălui său zicând:
- Nu!... nu voi face aşa ceva niciodată!... Tatăl meu, iartă-mă!... iartă-mă!...
Ah, ce om păcătos!... ori de câte ori îţi vine dorinţa să păcătuieşti, gândeşte-te la starea de faţă a lui Dumnezeu - şi mergi înainte! Dă lo-vitura în inima acestui bun Părinte, dacă îndrăzneşti.
Noi însă vedem pe Mântuitorul nostru răstignit, cu capul încununat cu spini, acoperit de sânge, şi cu toate acestea urmăm a păcătui liniştiţi. Oh! ce nesimţire şi orbire! Ah! Cum nu te îngrozesc faptele, păcătosule, cum nu te îngrozeşti!
Cum poţi să mai mergi înainte aşa!
Intre cele mai neplăcute fapte ale istoriei găsim şi pe aceasta. Regele cimenilor se afla pe patul de moarte, fără a hotărî care din cei trei fii ai săi ar trebui să-i urmeze la tron. Murind regele, ei s-au adunat şi au făcut sfat, hotărând, în cruzimea lor de popor barbar, de a pune în picioare, lângă un perete, cadavrul tatălui lor, şi acela să fie rege, care va lovi cu săgeata, în inima tatălui lor.
Unul după altul au întins arcul şi au dat drumul la săgeată; pieptul tatălui fu străpuns, însă nici unul n-a lovit în inimă. Voiau să repete încercarea, însă au fost cuprinşi de atâta groază, că tremurând, au aruncat săgeţile, şi plini de ruşine au fugit.
Şi tu, păcătosule, vei fi oare şi mai crud decât aceşti barbari? Vei continua oare să îndrepţi şi mai departe săgeţi spre inima lui Dumnezeu, prin păcatele săvârşite împotriva Lui? Ah, încetează, încetează, şi nu mai păcătui! Îngrozeşte-te de ceea ce ai săvârşit pă-cătuind, şi cere iertarea Aceluia, împotriva căruia ai luptat prin păcat.
Gândiţi-vă, iubiţi prieteni: noi suntem făp-turile Lui şi să nu vrem să facem voia Lui? Noi suntem hrăniţi şi îngrijiţi de El; sufletul ne este dat de El şi noi îl întrebuinţăm spre a cârti şi a ne răzvrăti? El ne-a dat atâtea daruri şi...
Când săvârşim păcatul Îl ocărâm pe Dumnezeu, chiar prin darurile pe care ni le-a dat.
De câte ori n-am săvârşit noi păcatul, slujindu-ne de ochi, de limbă, de mâini, de mintea, de averea noastră, de toate aceste bunuri şi scumpe daruri pe care le-am primit de la Dumnezeu!...
Ne-am purtat astfel ca şi acel nenorocit din Franţa, despre care se spune că mergând la un episcop, îl rugă să aibă milă de el, fiindcă pierzându-şi slujba, a rămas în mizerie cu cinci copii care suferă de foame. Fiindu-i milă de el, episcopul scoase o monedă de aur de o sută de franci, i-o dădu - "Şi când vei mai avea nevoie - îi zise binefăcătorul - vino iarăşi la mine, şi voi fi totdeauna fericit să te pot ajuta".
Aproape fără să mulţumească, omul ieşi în grabă, şi ce făcu? Se duse într-o prăvălie cu arme şi-şi cumpără un pumnal ascuţit. A doua zi, pe când episcopul se afla la slujbă, un ne-cunoscut, ieşind de după un stâlp, se repezi la episcop şi-i împlântă pumnalul în inimă. Episcopul se prăbuşi la pământ spunând: "Acesta e nenorocitul pe care l-am ajutat ieri!..."
Ce grozăvie!... Ce nemernicie!... Ce nemernic şi ce ticălos!... Dar opriţi-vă! O mârşăvie şi mai mare este păcatul săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu!... Răutatea păcatului este mult mai mare, când se slujeşte de darurile pe care le-a primit de la El, daruri scumpe, pe care păcătosul le foloseşte împotriva Lui...
Apoi, încă ceva: Noi suntem mereu sub privirea Dumnezeului nostru Atotştiutor. Da, da, noi lucrăm, vorbim, gândim, ne mişcăm, neîncetat sub privirea Lui, Ochiul Lui toate le vede, urechea Lui toate le aude.
Când noi păcătuim, supărăm pe Dumnezeu în prezenţa Lui, păcătuim în ochii Lui, în auzul Lui, în faţa Lui, fiindcă El este peste tot; nimic nu este ascuns de El - chiar şi gândurile noastre sunt descoperite în faţa Lui. (Psalm 33, 13-14; 90, 8; 139, 1-5,11,12; Evrei 4, 13; Iov 34, 21; Prov. 15, 11).
Nu ne este oare de ajuns starea de faţă a lui Dumnezeu, spre a ne constrânge să fim ascultători? Dacă un om calcă legea în prezenţa legiuitorului, fără îndoială, aceasta nu se poate suferi; el va trebui să-şi ia pedeapsa. Dar ce altceva aţi făcut voi şi eu?
Păcătuind, noi am păcătuit în faţa privirilor Dumnezeului Celui Prea Înalt, în faţa ochilor Celui Atotputernic şi împotriva Lui. Ce putem face, decât plecând capul cu ruşine, să recunoaştem împreună cu cel ce-a scris demult acest adevăr: "Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit, şi-am făcut ce este rău împotriva Ta". (Ps. 50, 4)
Să ne gândim apoi că noi am păcătuit având cunoştinţă, n-am făcut fără voie ceea ce am făcut. Noi nu păcătuim ca hotentoţii şi canibalii, care zac în întunericul neştiinţei. În ţara noastră a fost aprinsă lumina; de aceea vina noastră este cu mult mai mare. Noi păcătuim împotriva Luminii, de aceea greşeala noastră este înşeptit mai mare.
Este aceasta ceva de nebăgat în seamă? Puteţi voi aştepta ca Dumnezeu să treacă cu vederea păcatele cu voia şi intenţia? O, dacă buzele ar avea limbi de foc, să spună, ca a-ceastă inimă să poată arde odată! Când inima ar putea spune mârşăvia înspăimântătoare a păcatului, ar îngheţa sângele chiar şi în venele faraonului orgolios, iar mândrul Nebucadenţar şi-ar pleca în jos capul, îngrozit...
De fapt, e ceva îngrozitor să te răzvrăteşti împotriva Celui Prea Înalt. Doamne, fii milostiv cu robii Tăi, şi dăruieşte-le iertare!
Aceasta e ceea ce am voit să spun despre răutatea păcatului. Dumnezeu însuşi să-ţi descopere şi să te înveţe, iubite suflete, prin Duhul Său cel Sfânt, ca să cunoşti ce este păcatul înaintea Lui. O, dacă Duhul ţi-ar putea deştepta conştiinţa, ca să vezi cât de păcătos este păcatul, căci el este o povară şi o durere pentru Dumnezeu!
Mai departe, vom spune că unele păcate sunt îndeosebi insultătoare şi ocărâtoare pentru Dumnezeu.
Din versetul nostru de la început, putem vedea desluşit un lucru: greutatea păcatului. Nu există păcate uşoare. Toate păcatele sunt mari. Sunt totuşi, mai multe feluri de vini. Unele păcate le întrec pe altele în vinovăţia lor. Ar fi nedrept să zici că un gând păcătos e tot aşa de vinovat, ca şi o faptă păcătoasă. O idee scâr-boasă, mârşavă, este păcătoasă, cu totul păcătoasă şi foarte păcătoasă, însă totuşi, o faptă urâtă ajunge la un mai înalt grad de vină.
Sunt unele păcate care întărâtă pe Dumnezeu la mânie. In legătură cu textul nostru, citim că acest lucru îl face mai ales:
Desfrânarea
Poporul evreu apare pe timpul lui Amos foarte desfrânat şi cu totul înghiţit de plăcerile josnice ale necurăţiei.
Acesta este şi marele păcat al zilelor noastre. Străzile la miezul nopţii, filmele şi romanele picante, barurile şi teatrele uşoare, iadul din atâtea familii, procesele de divorţ, mărturisesc îndestul, despre păcatul acesta, devenit modern. Eu nu zic mai mult. Fiecare să-şi ţină corpul în curăţenie, căci necurăţia este un păcat greu înaintea lui Dumnezeu.
Asuprirea
Este, după profetul nostru, alt păcat care întărâtă la mânie pe Dumnezeu. Profetul vorbeşte despre vânzarea sărmanilor pentru o pereche de sandale; vorbeşte despre văduve necăjite, de orfani şi de muncitori care trebuie să muncească din greu pe degeaba.
Este oare acest păcat mai puţin rar, în zilele noastre? Câţi negustori nu fac milostenie din câştiguri nedrepte şi înşelăciuni! Câte societăţi şi particulari nu se îndeletnicesc cu împrumutul de bani, luând de la amărâţii care le cad în mână, dobânzi peste dobânzi? S-ar putea spune că spiritul nedreptăţii şi asupririi aproapelui, stăpâneşte ca şi în timpul lui Amos, dacă nu şi mai mult.
Să luăm seama, să nu fim nedrepţi, căci toţi aceia cărora asuprirea le slujeşte drept unealtă, ca şi cei care sunt nedrepţi, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Închinarea la idoli
Este la rândul său o mare urâciune şi deosebit de jignitoare pentru Dumnezeu. Când cineva este robul mâncării şi băuturii, robul banului şi al averii, robul trupului sau al iubirii de lume şi a prea marii alipiri şi iubiri de ceea ce este pământesc şi firesc, şi trăieşte pentru a-cestea şi nu pentru Dumnezeu, atunci păcătuieşte prin idolatrie. Este un vrăjmaş al crucii lui Hristos. Sfârşitul lui este pierzarea, precum este scris (Filipeni 3, 18-19).
Lăcomia
Este de obicei nedespărţită de tovarăşele ei: nedreptatea, înşelăciunea şi furtul; este iarăşi un păcat urât înaintea lui Dumnezeu. Cel lacom nu cunoaşte nici ruşinea şi nici frica. Este o păcătuire cu voia, de aceea este un păcat greu, un păcat strigător la cer, care oboseşte pe Dumnezeu prin greutatea lui şi atrage după sine mânia Lui.
Ce este apoi:
Zgârcenia,
care se plânge de "puţinul câştig", pentru a strânge banul la care se închină, şi a nu da nimănui nimic. Lipsit de milă, zgârcitul nu vrea să vadă suferinţa aproapelui şi să aline durerea celui lipsit, de aceea şi el va fi lipsit de milă... Este un păcat greu, asupra căruia apasă judecata.
Flecăreala,
calomnia, ne aduc aminte de cuvintele din Biblie: "gâtlejul lor este un mormânt deschis" (Ps. 5; Rom. 3). Aceste cuvinte înfăţişează trăncăneala, vorbele multe ale nelegiuitului. Nimic nu ne umple mai mult de scârbă ca un mormânt deschis, din care iese duhoare de ciumă, dintr-un cadavru putred. Ca un mormânt deschis, care răspândeşte aburi răi şi miasme otrăvitoare. Cât de uşor poate să cadă într-însul un călător şi să se afle astfel, deodată, printre morţi. Aşa şi din limba calomniosului şi flecarului, iese ceea ce este putred, împuţit. Fii cu băgare de seamă faţă de gura rea a nelegiuitului, căci nimic nu-i pare prea scârbos să vorbească, numai de te-ar putea duce la pieire. El arde de dorul să-ţi nimicească numele bun, ca apoi să te îngroape în mormântul urâcios al gurii sale nelegiuite. Nelegiuiţii ruinează pe alţii prin cuvintele lor răutăcioase.
Linguşirea
O limbă linguşitoare este un lucru primejdios; mulţi au fost robiţi de ea. Printre oameni sunt mulţi care se aseamănă cu mâncătoarele de furnici. Prin limbile lor lungi, acoperite cu untdelemnul prefăcătoriei, atrag şi prind pe cei nebăgători de seamă, care le sunt o bună pradă. Când lupul ajunge să lingă mielul, atunci este gata să-şi ude dinţii în sângele lui.
Minciuna
Ce mai lucrare a satanei se face cu această unealtă a lui! Partea tuturor mincinoşilor va fi iadul cu foc şi pucioasă. "Tu pierzi pe cei mincinoşi", fie că ei spun minciuni în glumă sau în serios. Câte unul reuşeşte să umble cu minciuni, fără ca legile omeneşti să-i poată face ceva, însă el nu va scăpa de legile lui Dumnezeu. Cel ce spune minciuni (fie şi numai în glumă), dacă nu se pocăieşte se va duce cu toată siguranţa în iad.
Mincinoşii au aripi scurte, zborul lor se va sfârşi curând şi apoi ei vor cădea în valurile de foc ale pieirii.
Sudalma,
este un alt păcat greu. Suduitorul este un lucrător al satanei, unul din cei mai nenorociţi semănători ai lui, ca şi hulitorul care ridică glasul împotriva Celui Prea Înalt şi varsă cuvinte de ocară împotriva Aceluia care i-a dat viaţă, tot aşa şi cel ce blastămă cu uşurinţă pe aproapele său. Aceştia sunt nelegiuiţii care ruinează pe alţii prin cuvintele lor răutăcioase. Iată inimi care sunt adevărate magazii ale diavolului, cum spunea un credincios de demult.
Înşelăciunea
E scris că Domnul urăşte pe cei ce varsă sânge şi înşeală. Cei ce s-au scăldat în sângele altora, se vor îneca în propriul lor sânge şi cine a început să înşele pe alţii, va sfârşi cu propria lui înşelare. Un proverb din bătrâni spune: Setoşii de sânge şi înşelătorii îşi sapă propria lor groapă.
Necredincioşii şi batjocoritorii,
oameni fără Dumnezeu, care aruncă pietre de poticnire în calea credincioşilor tineri, care n-au bucurie mai mare decât când pot face pe cineva să cadă... aduc mult rău sufletelor, atră-gându-şi asupră-le pedeapsă aspră.
Cei care tăgăduiesc pe Dumnezeu, tăgăduiesc veşnicia; se leagă de cuvinte din Scriptură, ca să le batjocorească, îşi râd de credinţă şi n-au linişte dacă nu pot să spună cuvinte care te fac să-ţi fie ruşine, de care ţi se face părul vâlvoi - atât sunt de ocărâtoare împotriva Celui Atotputernic!... Toate acestea sunt lucruri grele. Toţi aceştia săvârşesc păcate mari. Dumnezeu este întristat adânc şi jignit greu prin asemenea lucruri ca cele amintite mai sus.
Mândria
Şi voi mândrilor, care vă credeţi drepţi, uitaţi-vă la calea lui Cain şi luaţi seama, să nu cădeţi în acelaşi păcat! Mândria cu gândul că sunteţi drepţi, ascunde în ea sămânţa oricărui păcat. De aceea, îngâmfaţilor, care vă făliţi cu virtutea şi faptele voastre, uitaţi-vă la trupul ucis al celui dintâi martir, căci acolo duce înşelătoria religioasă cu care vă amăgiţi.
PĂCATUL - O SEMĂNĂTURĂ A STRICĂCIUNII
Dar, va zice cineva, dacă păcătuiesc, pentru mine păcătuiesc. Păcatul meu, numai pe mine mă priveşte! Cu neputinţă! Căci tot aşa ar putea zice şi miasma: "Sunt otrăvitoare numai pentru mine!" La fel ar zice şi holera: "Suflarea mea dătătoare de moarte, e numai pentru mine!" Dar nu este aşa!
Cel ce păcătuieşte este un agent al iadului. Necurăţia ta se răspândeşte ca şi mirosul unei mlaştini; ca şi un lepros, tu laşi peste tot urmele necurăţiei ori de ce te atingi. Chiar şi aerul care te împresoară e plin de aburii otrăvitori pe care păcatul tău îi produce.
Păcatul tău atinge şi pe aproapele tău. El este o sămânţă a stricăciunii. Alţii învaţă de la tine ce văd că faci tu. Unii vor fi la fel cu tine, alţii te vor întrece; chiar dacă au învăţat de la tine numai alfabetul, vor învăţa să citească în cartea iadului, mai bine decât tine. Pilda noastră va înrâuri nu numai pe copiii voştri, ci şi pe toţi cei ce vor veni în legătură cu voi. Păcatul este cea mai bună unealtă pentru împărăţia satanei... Şi oare acesta este un lucru mic înaintea lui Dumnezeu?
De aceea stai pe loc şi fă-ţi socoteala. Întreabă-te care e scopul creaţiei tale; ce fel de viaţă ai trăit până acum; cât timp ai pierdut; câtă iubire ai călcat în picioare şi câtă mânie dumnezeiască ţi-ai adunat. Trage-te la răs-pundere, - cum ai întrebuinţat darurile? Cât de necredincios ai fost cu cele încredinţate ţie? Ce fel de pregătire ai făcut pentru ceasul morţii şi cum te-ai pregătit pentru ziua cea mare a socotelilor?
Trebuie să fim pătrunşi de adevărul că Dumnezeu Care este drept, trebuie să urască păcatul. "Tu nu eşti un Dumnezeu căruia să-i placă răul" (Ps. 5). El nu adăposteşte pe cel rău. Nici pe pământ şi cu atât mai puţin în cer, nimic rău nu va fi răbdat în locuinţa lui Dumnezeu. Cât de proşti am fi noi, dacă am încerca să adăpostim doi oaspeţi, care sunt atât de înverşunaţi unul faţă de celălalt, ca Hristos şi Belial. Putem fi siguri că Hristos nu va locui în odaia inimii noastre, dacă găzduim pe diavolul în- tr-ascuns, în pivniţa gândurilor noastre.
Regii pământului obişnuiau înainte vreme să aibă în suita lor şi câţiva proşti care făceau nebunii, numiţi bufoni; însă Atotînţeleptul Dumnezeu nu vrea să aibă în palatul Său asemenea nebuni.
O, voi toţi cei cufundaţi în păcat! Trezi- ţi-vă, treziţi-vă! Treziţi-vă astăzi la glasul duios şi blând al harului, la glasul care vă cheamă astăzi: Veniţi şi luaţi iertare, căci dacă nu vreţi, va trebui să auziţi glasul îngrozitor al trâmbiţei care vă va aduce vestea cea mai grozavă şi mai neplăcută dintre toate veştile care se vor fi auzit vreodată: "Duceţi-vă, blestemaţilor!".
PĂCATUL - O PRIETENIE PIERZĂTOARE
Nu te juca şi nu glumi cu păcatul, căci te va costa viaţa. Câţi nu păţesc ca acel îmblânzitor de şerpi dintr-un circ, care crescuse încă de mic şi îmblânzise un mare şarpe, cu care da reprezentaţii înaintea publicului. De vreo 25 de ani se înfăţişa mereu înaintea celor ce veneau la circ. Sub privirea lui, şarpele îl asculta în cele mai mici lucruri. Cel din urmă lucru pe care-l făcea acest şarpe era că, la un semn al stăpânului său, se încolăcea în jurul trupului, până deasupra capului. După ce oamenii izbucneau în aplauze înflăcărate, şarpele se desprindea încet de pe el. Într-o seară se auzi un pocnet, urmat de un ţipăt pătrunzător; şarpele îşi strânse stăpânul aşa de tare, încât l-a omorât. Timp de 25 ani, stăpânul se jucase cu el; acum şarpele îi răpuse viaţa. Ani de-a rândul şarpele păruse nevătămător pentru stăpânul său, dar deodată şi-a luat îngăduinţa să lupte cu adevărat cu stăpânul său şi l-a biruit de tot. Aşa se întâmplă şi cu păcatul. Te joci cu el ani de zile, poate chiar toată viaţa, şi tocmai când zici că te-ai obişnuit cu el şi că nu mai e nici o primejdie pentru tine, tocmai atunci îţi aduce moartea.
Nu cumva, cititorule, te afli şi tu în ceata aceasta a celor păcătoşi? O, suflete dragă, ce har mare ţi-a făcut Dumnezeu, că te-a suferit atât de mult! Va veni timpul când răbdarea Lui se va sfârşi. El va zice atunci: Destul! Eu vreau s-o sfârşesc cu vrăjmaşii mei şi să mă scap de ei. Ce uşor îi va fi Lui să vă arunce deoparte şi să vă dea pieirii veşnice.
STĂRUINŢA ÎN PĂCAT
Sunt mulţi păcătoşi care întărâtă pe Dumnezeu prin îndrăzneala şi bunăvoinţa pe care o au pentru plăcerea josnică a păcatului şi desfrâului lor, iar alţii mulţi îşi atrag pedeapsa prin dăinuirea şi stăruinţa pe care o au în păcat.
De câte ori L-a întărâtat pe Dumnezeu un om cărunt! Să numere însă şi cei tineri anii lor de neascultare şi răzvrătire şi, venindu-şi în fire, să înceteze cu răutatea şi păcatul lor. Să bată fiecare la porţile înţelepciunii, ca să nu li se întâmple ceea ce scrie în cartea Proverbelor 5, 22-23: "Fiindcă cel rău va muri din lipsă de înfrânare, se va poticni din prea multa lui nebunie". Şi dacă acest sfat este pentru cei tineri, ce să vă spun vouă, celor care de o jumătate de veac aţi luptat făţiş în contra lui Dumnezeu, iar unii aveţi în spatele vostru nu mai puţin de 60, 70, ba chiar 80 de ani de împotrivire şi păcat. Optzeci de ani L-aţi respins mereu, prin nepăsarea voastră. Şi oare aşa trebuie răsplătiţi anii răbdării, bunătăţii şi îngăduinţei lui Dumnezeu? Prin nepăsare? O, Doamne Dumnezeule, câtă scârbă, cât dezgust îţi face mulţimea aceasta de păcate, strânse într-o viaţă de atâţia ani! Ani de răzvrătire şi neascultare, şi pentru care nu este nici o părere de rău şi nici o pocăinţă.
Încăpăţânarea
Dumnezeu este dezgustat îndeosebi de păcatul care este legat de încăpăţânare. O, ce îndărătnicie este la unii oameni! Ei vor să fie neapărat osândiţi! Lor nu li se poate ajuta cu nimic, ei sunt aşa de nerăbdători în săvârşirea păcatului şi împotriva lor înşişi aproape furioşi. Parcă ar vrea să sară peste Carpaţi, ca pentru a ajunge pe un criminal, cu atâta furie şi orbie se grăbesc ei împotriva lui Dumnezeu. Ar vrea să înoate prin marea de foc, pentru a-şi ruina sufletul cu orice preţ. Ah, ce orbie şi nebunie grozavă!...
Îndărătnicia
Urâtă şi grozavă stare! Eu v-aş putea spune despre oameni care au fost greu bolnavi, de febră tifoidă, de pneumonie şi de alte boli grele şi molipsitoare, care în timpul bolii lor au făcut juruinţe să trăiască în ascultare de Dumnezeu şi, când s-au făcut sănătoşi, ei s-au întors iarăşi la păcatele lor.
Câţi n-au avut pierderi în afacerile lor! Ei erau odată în situaţii bune, însă şi-au mâncat averea în destrăbălări şi au sărăcit cu totul. Cu toate acestea ei ostenesc mai departe în păcate şi fărădelegi. Şi dacă sărăcia lor creşte iar hainele le sunt zălogite la casa de amanet, ei tot nu vor să rămână restanţieri de la cârciumă. Încă un copil moare! Femeia este bolnavă şi foamea i se poate citi pe faţă. Cu toate acestea, nu se lasă doborâţi de suferinţă pentru a se întoarce...mai găsesc încă putere să meargă înainte în păcatele lor. Aceasta este îndărătnicia în păcat.
Păcătosule! Dumnezeu te va lăsa să mergi pe calea ta şi această cale duce la pierzare veşnică. Căci tu ai obosit pe Dumnezeu prin îndărătnicia ta. Cei care sunt porniţi să continue a trăi în păcat şi stricăciune şi sunt hotărâţi pentru aceasta cu toate aşteptările, invitările şi rugăminţile Lui, să ia aminte! Ah, cât aş vrea să te pot trezi, până când nu este prea târziu!...
În legătură cu aceasta ni se pare potrivit a spune că nemulţumirea este o sarcină mare pen-tru Dumnezeu. El Însuşi spunea aceasta poporului când îl scotea din Egipt, când a izgonit pe amorei, când a ridicat profeţi şi nazirei din fiii poporului Său şi totuşi, ei s-au răzvrătit împotriva Lui. Cu câtă bunătate şi cu câtă dragoste răbdătoare s-a purtat El cu poporul Său, dar ei n-au făcut altceva decât să cârtească şi să păcătuiască mereu.
Unul din lucrurile care mi-au sfâşiat mai mult inima când m-am întors la Dumnezeu, ca un păcătos vinovat, a fost, nu atât răutatea vieţii mele, ci îndeosebi harul de care El a făcut să mă bucur, îndelunga Lui răbdare, bunătatea şi dragostea cu care m-a aşteptat şi m-a primit, când m-am întors. Ce bun şi milostiv a fost Dumnezeu cu atâţia din noi!
Adu-ţi aminte şi vezi bunătatea Lui şi tu, prietene, care niciodată n-ai fost aruncat în sărăcie şi lipsă!...El nu ne-a lăsat pe căi rătăcite, ca să ajungeţi pietre de sminteală şi pilde rele, şi să fim astfel de ocara lumii. În dragostea Lui ne-a ocrotit mereu. A iubit casa noastră şi ne-a purtat de grijă chiar şi când noi nu L-am iubit!...
Şi cum i-am răsplătit noi aceasta?...Cât de mult bine n-a făcut El poporului nostru! De câte binecuvântări nu ne-a făcut El parte! Libertate, bunăstare şi atâtea daruri ne-a dat! Cu toate acestea, noi am păcătuit atât de mult în faţa Lui! Şi dacă suferinţa brăzdează astăzi trupul îndurerat al lumii, asta vorbeşte lămurit de multele păcate de care ne-am făcut vinovaţi. Noi am păcătuit. Am putea spune că tocmai ca un car încărcat cu snopi, El este apăsat de păcatele noastre cele multe.
Şi lăsaţi-mă să spun că, după textul nostru, Domnul este chiar atât de împovărat încât ţipă sub greutatea aceasta; întocmai ca şi carul care geme sub povara lui, aşa geme Domnul sub povara păcatelor noastre.
N-aţi auzit niciodată glasul acesta? Auzi, cerule, şi tu, pământule, ia aminte, căci Domnul vorbeşte: "Eu am crescut fii, i-am îngrijit şi ei s-au răzvrătit împotriva Mea! De ce voiţi să muriţi voi, casa lui Israel?" Ascultă mai bine tânguirea blândă şi îndurerată, ca a izvorului, care a ieşit de pe buzele lui Iisus: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori n-am voit să adun pe fiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, dar n-aţi vrut!..."
Păcătosule! Păcatul tău sfâşie inima lui Dumnezeu. Creatorul tău se întristează de ceea ce tu râzi! Mântuitorul te cheamă, din păcatul pe care tu îl ţii de fleac: "O, nu înfăptui această urâciune pe care Eu o urăsc!" Pentru numele lui Dumnezeu, nu o facem!... Câţi nu spun, fără nici un rost, în stările lor de vorbă: "pentru Dumnezeu!" - fără să ştie ce zic. Însă, cuvintele acestea: "Pentru numele lui Dumnezeu", înseamnă: nu mai mâhniţi, nu mai supăraţi pe Creatorul vostru, ca să nu daţi prilej Celui Veşnic să ţipe, sub greutatea păcatelor voastre! Lipsiţi-vă, o lipsiţi-vă de răutatea firii voastre rele, căci de ce voiţi voi să muriţi, casa lui Israel?...
"Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava Mea? Până când veţi iubi deşertăciunea şi veţi umbla după minciuni?" (Ps. 4, 2).
Până când te gândeşti tu să alergi după chipuri amăgitoare, lucrând ţesătura de min-ciuni? Până când te gândeşti să glumeşti cu slava Lui şi să batjocoreşti Numele Lui? Nu te-ai săturat încă de păcătuit? Te gândeşti ca încă să glumeşti până ce sufletul tău va ajunge în iad, şi să continui râsul până ce răzbunarea Celui Prea Înalt îţi va schimba veselia în urlete grozave?
CUTREMURAŢI-VĂ ŞI NU PĂCĂTUIŢI
Câţi nu întorc pe dos sfatul acesta ca să păcătuiască şi să nu se cutremure...Nechibzuinţa, lipsa de cugetare şi băgare de seamă trebuie să fie unul din motivele pentru care oamenii sunt atât de nebuni, încât dispreţuiesc pe Hristos şi resping cu ură harul ce li se oferă. Ah, de-ar tăcea odată patimile lor şi de s-ar linişti, pentru ca astfel înconjuraţi de liniştea solemnă, să-şi arunce privirea asupra trecutului şi să cugete la pieirea neînlăturată care îi aşteaptă! Un om care cugetă ar trebui să fie atât de înţelept, ca să recunoască prostia păcatului şi deşertăciunea tuturor poftelor lumeşti.
Stai pe loc, păcătosule nechibzuit, stai pe loc şi te gândeşte mai înainte de a face ultima săritură în pierzare. Nu arunca sufletul tău pentru un nimic! Îngăduie judecăţii şi minţii tale să-ţi vorbească. Pentru ce trăieşti pe lume? Lasă zgomotul lumii să tacă o clipă şi dă voie sărmanului tău suflet să vorbească cu tine, ca să-ţi vii în fire mai înainte ca să-i pecetluieşti soarta şi să-l arunci în pierzare veşnică. Păcătosule, opreşte-te o clipă! Gândeşte-te, cât mai este timp, la ceea ce-ţi slujeşte ţie spre pace.
Spune şi tu, cum spuneau sfinţii de odinioară: Mai degrabă moartea, dar păcatul nu!
Un credincios de demult obişnuia să spună: Eu nu mă tem decât de păcat! Aruncându-ne la picioarele lui Iisus să spunem:
Plâng şi gem de-atâta vreme,
Faţa-mi arde de ruşine,
Doamne-ndură-te de mine!
O, Iisuse, plin de ruşine şi de durere, pentru păcatele mele, eu le plâng şi le urăsc; şi Tu, Cel nesfârşit de bun, ai milă de mine!
Să trecem acum mai departe.
Dacă este adevărat că păcatul este mâhnitor pentru Dumnezeu, atunci să-L slăvim pe El, pentru milostivirea Sa, văzând că El poartă sarcina păcatelor noastre. Dar, după cum nu se poate spune despre car că el se rupe, ci numai că este apăsat, aşa este şi Dumnezeu apăsat şi totuşi le poartă. Dacă voi şi eu am fi în locul lui Dumnezeu, le-am purta noi oare? Nu! Sigur că nu! Căci timp de o săptămână am arde universul cu foc, sau l-am strivi cu picioarele şi l-am face numai praf.
Dacă legea cerului ar pedepsi atât de repede ca legea omului, unde am ajunge? Ce uşor şi-ar putea răzbuna el onoarea Sa! Câţi slujitori ai Săi nu stau gata să-I împlinească porunca! Cum ieşeau consulii romani însoţiţi de lictorii lor care purtau securi, aşa este însoţit în continuu Dumnezeu de aceia care sunt gata să îndeplinească sentinţa Sa. O piatră, o ţiglă de pe acoperiş, un trăznet, un vânt puternic, ruperea unei artere, a unei vene din trup şi totul s-a sfârşit, iar tu eşti mort, în mâinile lui Dumnezeu plin de mânie. De fapt, El a oprit pe slujbaşii mâniei Sale, căci cerul strigă: "Pentru ce să adăpostim pe căpetenia acestor ticăloşi?" Şi pământul întreabă: "Pentru ce să-i dau eu recoltă plugarului păcătos?" Fulgerele trăznesc şi zic: "Dă-ne voie să lovim pe răzvrătitori" iar marea urlă împotriva păcătoşilor dorind să-i îngroape sub valurile ei. Dar Dumnezeu rabdă şi slujitorii Săi se supun, pentru ca tu, păcătosule, să te trezeşti şi să te pocăieşti! Nu este o dovadă mai mare a atotputerniciei lui Dumnezeu, ca răbdarea Sa îndelungă! Cea mai mare putere a Lui, se arată prin faptul că El este în stare să Se stăpânească, să rabde.
Păcătosule! Dumnezeu te rabdă! Şi te-a răbdat atât de mult! Îngerii s-au minunat de răbdarea acesta! Ei credeau că El te va lovi, dar s-a abţinut. El încă te rabdă! El încă te suferă! Câtă îndelungă răbdare!...
Aţi văzut vreodată un om răbdător să înjure? Iată un nemernic îl întâlneşte pe stradă şi-l batjocoreşte, bătându-şi joc de el, în faţa unei cete de copii. El însă rabdă. Acela îl scuipă în faţă. El mai rabdă încă. Insultătorul îl loveşte. El rabdă în tăcere. "Loveşte-l cu trestia!" - îi zice unul. "Nu, zice el, eu îl iert pentru toate". Şi nelegiuitul îl trânteşte jos şi-l tăvăleşte în tină, iar el rabdă şi, ridicându-se plin de murdărie, îi zice: "Dacă ai ceva, vreo nevoie, ca să-ţi pot veni în ajutor, cu toată dragostea o fac". Chiar în clipa aceea, ticălosul este arestat de un magistrat, pentru nişte datorii. Şi omul de care el şi-a bătut joc atât de mult, scoţându-şi punga din buzunar, plăteşte întreagă datoria aceluia, zicându-i: "Mergi în pace, eşti liber!" Omul mizerabil, drept răsplată, îl scuipă iar în faţă. Acum ziceţi voi, să-l lăsăm în seama legii! Mai poate fi vorba de răbdare aici?
Aşa i s-ar fi întâmplat omului, dacă răbdarea lui Dumnezeu i s-ar fi sfârşit. Dar, deşi El este apăsat, ca şi carul sub greutatea snopilor, totuşi osia carului nu se rupe. El rabdă încă pe păcătoşii nepocăiţi.
Şi acum, trecând la a patra parte a stării noastre de vorbă, rog pe cititor să dea cea mai mare ascultare celor ce vor urma.
Mă tem că unii din voi n-au privit niciodată păcatul în această lumină, adică să vadă cât de mult păcatul Îl întristează pe Dumnezeu, fi-indcă atunci n-ar mai fi dorit să-L întristeze şi mai departe. Pe de altă parte, sunt alţii care simt că păcatul este un lucru tare neplăcut şi doresc să scape de el.
Aceasta e ceea ce voim să spunem: nu numai că Dumnezeu rabdă încă păcatul, ci în persoana Fiului Său, Dumnezeu poartă păcatul şi-l ia asupra Lui. Aceste cuvinte ar avea o însemnătate adâncă, dacă ar fi puse pe buzele lui Iisus: "Eu sunt apăsat de voi, cum este apăsat carul încărcat cu snopi". Aici era problema cea mare: Dumnezeu trebuia să pedepsească păcatul, şi totuşi dorea să-şi arate milostivirea Sa, faţă de păcătoşi. Cum avea să se facă aceasta? Iată cum: Iisus vine să moară în locul nostru. Greutatea osândei este pusă pe umerii Săi. Vedeţi cum sunt de îngrămădiţi snopii păcatelor omeneşti peste El?
-
Deschide-ţi, frate, inima
Deschide-ţi, frate, inima, din nou te cheamă Domnul,
o, vino, vino nu mai sta şi las-acuma somnul!
Trezeşte-te, iubitul meu, tu dormi în greu păcat,
de vine moartea, eşti pierdut, muri-vei neiertat! (bis)
O, nu mai sta nepăsător de mântuirea ta,
ci-ntoarce-te şi, blând, Hristos azi te va lumina!
Iubitul meu, ascultă azi de glasul cel duios,
deschide-I cald inima ta, să intre-n ea Hristos! (bis)
Nu te-ntreba, iubitul meu, că ce-ai să-I spui acum,
zi: Doamne, sunt un păcătos întârziat pe drum;
şi-acum, Te rog, plângând amar, să-mi ierţi păcatul meu,
ridică-mă-n iubirea Ta, să merg spre cerul Tău! (bis)
- "Cu dragoste multă-n tăcere adâncă
El poartă marea şi trista povară,
Eu sunt vinovatul, a mea este vina,
Dar Tu cu-ndurarea, purtat-ai păcatul
Ruşinea şi marea ocară."
Dumnezeu a aruncat asupra Lui, toate păcatele noastre. Aici stau ele ca snop peste snop până ce, gârbovit şi apăsat, El strigă, ţipând, asemenea carului încărcat cu snopi, care geme în timp ce merge. El a fost batjocura batjocoriţilor. El a purtat bolile noastre şi cu durerile noastre s-a îmbrăcat. Priviţi-L!... Vedeţi-L!... Sudoarea Sa e picuri de sânge, care cad pe pământ. Irod îşi bate joc de El. Pilat Îl dispreţuieşte. Ei I-au dat palme Regelui Iudeii. "Eu ţineam spatele celor ce Mă loveau şi obrazul Meu acelora care Mă pălmuiau; n-am ascuns faţa Mea de batjocură şi scuipat". L-au legat de stâlp, L-au bătut cu vergi, dându-I nu mai puţin de 40 lovituri fără una; "căci nu este cu nici una mai puţin pentru El". "Pedeapsa noastră a luat-o El, ca noi să avem pace. Prin rănile Lui, suntem tămăduiţi."
Priviţi-L! Ca un car încărcat cu snopi, păşeşte El pe uliţele Ierusalimului: plângeţi fiice ale Ierusalimului, deşi El v-a spus: "Nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi!...". El este întovărăşit de strigăte animalice, care se aud în urma Lui, când trece pe stradă gârbovit sub greutatea crucii, apăsătoare şi grea de păcatele noastre.
Îl duc la Golgota. Aici Îl trântiră pe spate, Îi întinseră mâinile şi picioarele, şi piroanele blestemate Îl pătrunseră prin părţile cele mai simţitoare ale corpului Său, acolo unde se întâlnesc cei mai mulţi nervi. Ei ridică crucea. O, Mântuitorule sângerânde, Ţi-a sosit timpul durerilor celor mai amare!... Cu o smucitură şi putere barbară, ei înfig crucea în pământ. Piroanele Îi sfâşie mâinile şi picioarele Sale. Ce dureri!... Ce dureri!...
El stă atârnat în cele mai grele chinuri, căci Dumnezeu L-a părăsit. Duşmanii Săi Îl urmăresc şi zic: "Iată că n-are cine să-L scape!". Ei îşi bat joc de goliciunea Lui; arătă cu degetul frica Lui de moarte. Se uită chiorâş la El, Îl fixază cu privirea, Îi necinstesc suferinţele prin glume murdare. Din rugăciunea Lui fac joc de cuvinte. De fapt, El nu mai este om, ci vierme, strivit în picioare. Cu greu îşi poate închipui mintea omenească, cum că El este şi Dumnezeu. Frigurile Îl mistuie, gura Îi este uscată ca o floare arsă de soare şi El strigă: "Mi-e sete!" Şi tot ce i se poate da este oţetul. Soarele nu vrea să-şi mai dea lumina şi bezna întunecoasă a acestei amiezi înspăimântătoare este un simbol potrivit, al întunericului din sufletul Său. Fiori de groază plutesc deasupra pământului, iar El strigă cu glas mare: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?..."
Într-adevăr, o cât de îngreuiat a fost El! N-a fost niciodată o durere, ca durerea Lui! Toate durerile inimii omeneşti s-au adunat în inima Lui şi pedeapsa vinovăţiei păcatului omenesc, s-a revărsat peste corpul şi sufletul Său, ca apa mării peste uscat.
Şi păcatul să fie pentru noi un lucru de nimic? Să râd eu de ceea ce L-a făcut pe Mântuitorul meu să geamă? Să joc şi să fac nebunii, cu ceea ce a sfâşiat inima Lui?
Păcătosule! Nu vrei tu să-ţi predai păcatele în seama Aceluia Care a suferit pentru păcate? Da, ţi-o spun cu toată siguranţa: El a suferit şi pentru tine!... Da, sângele lui Iisus Hristos s-a vărsat şi pentru tine. Şi sângele acesta este sângele care spală orice păcat. De-ar fi chiar păcate de care nu se poate vorbi, ei bine, nu există păcat ce n-ar putea fi curăţit de sângele lui Iisus Hristos. Hulirea lui Dumnezeu, oricât de obraz-nică ar fi; pofta oricât de dobitocească ar fi; lăcomia de avere, oricât de mult s-ar fi mărit, ajungând până la fapt şi înşelăciune; călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi împotrivirea faţă de El, oricât de mari ar fi, toate acestea se pot spăla prin sângele lui Iisus Hristos şi pot fi iertate. De aceea strig către tine care tremuri: oricât de mare ar fi fărădelegea care este trecută în cartea păcatelor tale, oricât ai fi întrecut pe aproapele tău în rău, dacă ai înaintat mai mult în viaţa ta de răutăţi decât un Saul, o Mag-dalenă, şi ca cel mai urâcios dintre păcătoşi - totuşi, sângele lui Iisus Hristos este în stare să spele păcatul tău... Oricât de mari ar fi păcatele tale, sângele lui Iisus Hristos este şi mai mare. Păcatele tale sunt ca munţii, dar Sângele lui Iisus Hristos este ca apele lui Noe, care au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi care sunt sub cer, au fost acoperiţi (Genesa 7, 19-20). Astfel va acoperi sângele lui Iisus Hristos toţi munţii de păcate.
Vrei tu să-ţi încredinţezi sufletul numaidecât în mâinile Lui? O vei face? Vrei să faci acest lucru, chiar acum?
Vei şti şi vei vedea atunci îndată cum a murit El pentru tine şi ţi-a luat păcatele asupra Lui; cum a purtat El toate suferinţele tale, iar tu eşti mântuit şi liberat, căci Dumnezeu este împăcat şi tu eşti iertat şi izbăvit de orice vină. Vino, dragul meu, îngenunchează la crucea Domnului Iisus, ca să vezi şi să înţelegi, cum a fost împovărat El, ca tu să fii uşurat; cum a fost El legat, ţintuit pe cruce şi apăsat, ca tu să fii slobozit de păcat.
Eu voiam şi doream să vorbesc despre Stăpânul meu, cum ar fi vorbit Ioan, care L-a văzut şi a mărturisit, căci el putea să mărturisească în chip mişcător despre chinurile de pe Golgota ale Învăţătorului Său. Ceea ce am, aceea vă dau. O, Dumnezeule, întăreşte puterile oricărui suflet şi trimite harul Tău, ca să creadă cu adevărat în Tine...
Căci, dacă nu - şi aici este ultimul punct! - Dumnezeu va purta numai puţin timp povara îndărătniciei noastre, şi dacă noi nu suntem în Hristos, când vine sfârşitul, această greutate ne va strivi pentru vecie.
Textul nostru este redat de diferiţi învăţaţi, altfel decât în traducerea de faţă. După ei ar însemna: "Eu vă apăs ca un car care este încărcat cu grâu". Asta însemnează că întocmai cum un car încărcat zdravăn, apasă pe străzile nepa-vate ale orientului şi lasă urme adânci sub ele, aşa vreau eu să vă strivesc sub greutatea păcatelor voastre, zice Dumnezeu. Aceasta îţi va fi soarta, iubite cititor, dacă eşti în afară de Hristos: faptele tale te vor apăsa, păcatele tale te vor strivi sub greutatea lor chinuitoare. Trebuie să zugrăvim mai departe aceste grozăvii ale păcatului? Cred că nu! Trebuie numai ca tu, dragul meu, să iei învăţătură din ameninţările acestea. Să părăseşti păcatul şi să te întorci la Dumnezeu.
Alegeţi acum! Alegeţi, vă rog! Fiecare să răspundă, fiecare să aleagă pentru sine.
Vrei tu să urmezi cu adevărat pe Domnul Iisus? Te rog fierbine ascultă-mă, ca şi când tu ai fi singura persoană care ar citi aceste rânduri. Un suflet fără Hristos este deja judecat, fiindcă nu crede (nu-L urmează). Cum vrei tu să scapi, să te mântuieşti, dacă tu, dispreţuieşti o mântuire aşa de mare, ca aceea care ţi se dă în Hristos? Domnul îţi vorbeşte şi îţi spune: "Priveşte pe drumul tău, ai grijă de calea ta pe care mergi... Celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu..."
În timp, în veşnicie, în viaţă, în moarte, în cer, în iad, oriunde ar merge El, eu te rog, urmează-L pe Hristos, căci El poate mântui şi pe cei mai îndepărtaţi, care vin la El. Însă dacă tu nu vrei să-L urmezi pe Hristos, atunci în păcatele tale o să mori. Vino la El. Primeşte-L pe Hristos şi-L urmează, căci în afară de Hristos, nu poţi găsi nici o scăpare.
Cine nu găseşte mântuirea în Hristos, n-o va găsi nicăieri. Ce grozav ar fi să pierzi ceea ce a pregătit El pentru tine! Căci cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare? (Evrei 2, 3). Fie că facem parte din păcătoşii cei mari, fie că nu facem parte încă dintre ei, ce grozav lucru ar fi să murim fără Mântuitor! O, voi cei păcătoşi! De v-ar împinge această grozăvie spre tronul harului! Nu vei găsi niciodată har, dacă nu-l vei căuta la picioarele lui Iisus! O, gândeşte-te, ce ar însemna să nu se deschidă niciodată porţile cerului pentru tine! Nu există altă uşă ce s-ar putea deschide vreodată şi să fii mântuit! Dacă Hristos te leapădă, lepădat eşti; dacă nu eşti stropit cu sângele Lui, eşti pierdut.
Vino, om păcătos! Ce zici? Vrei să intri pe poarta cea strâmtă, sau vrei să dispreţuieşti viaţa veşnică? Vrei să intri umilit pe calea îngustă, prin poarta strâmtă, cu nădejdea că El, care S-a dat pentru tine, te va primi şi te va mântui chiar acuma şi te va face fericit pe veci? Vrei? Vino!
Nu este greu să pluteşti în viaţă peste ape liniştite; dar valurile aspre ale Iordanului morţii te vor face să recunoşti câtă nevoie ai de un Mântuitor. Este greu să mori fără nădejde. A face ultima săritură în întuneric este un lucru teribil.
Am văzut pe un bătrân care, murind, a spus că nu vrea să moară; şi când era aproape să moară, a strigat: "Întuneric, întuneric, întuneric! O, Dumnezeule, nu pot să mor!" Ah, şi ce grozavă era frica lui, când mâna puternică a morţii îl împingea spre prăpastie! A fost zguduitoare clipa când a părăsit pământul şi sufletul lui s-a scufundat în adâncimile mâniei veşnice.
Când inima ta va bate tot mai încet şi neregulat, vei vedea câtă nevoie ai de un Mântuitor, de un înger la patul tău de moarte. Când se va despărţi sufletul de trup, vei avea nevoie de o călăuză, care să te conducă prin norii întunecaţi ai morţii, spre lăcaşurile fericite ale casei din ceruri. De aceea caută pe Domnul, caută iertarea, caută mântuirea, caută izbăvirea din osândă, din bună vreme. "Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând..." (Isaia 55,6-9). O, Doamne, întoarce-ne la Tine şi atunci vom fi întorşi la Tine! Atrage-ne, şi atunci vom alerga după Tine!...
AMIN.
CĂTEVA CUGETĂRI ÎN LEGĂTURĂ CU PĂCATUL
"Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru...."
(Romani 6, 12)
"Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui..."
(Isaia 59, 2)
"Păcatul este o ofensă pentru Dumnezeu. El este o săgeată îndreptată către inima lui Dumnezeu, este un atac asupra lui Dumnezeu."
("M.V.C." 1940, nr.21, pag.1)
"Păcatul este o robie din care numai Iisus ne poate libera, o întinăciune pe care numai sângele Său o poate spăla."
("G.D." 1938, nr.5, pag.4)
"Păcatul este o atât de grea boală pentru om, încât numai Sfântul Duh îl poate libera de el."
("F.C." 1941, nr.5-6, pag.4)
"Păcatul este microbul sufletului. Dintre toţi microbii din lume, păcatul e cel mai primejdios şi acela se înmulţeşte mai repede."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"Păcatele sunt ca nişte cârlige ale diavolului de care-şi agaţă funiile lui, smucindu-le unde şi cum vrea el."
("M.V.C." 1940, nr.22, pag.1)
"Păcatul e viermele care roade rădăcina de la pomul credinţei şi strică rodul dragostei, care nu mai poate ajunge la coacere."
(Idem, pag. 5)
"Păcatul este înainte mergătorul rătăcirilor şi înşelăciunilor diavolului."
("F.C." 1942, nr.1, pag.3)
"Păcătoşii sunt lunatici morali."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"Păcatele sunt stâncile ascunse de care se lovesc corăbiile vieţii, ducându-le la fund."
("Cal. F.C." 1946, pag.86)
"Orice păcat este o trădare faţă de Domnul, dacă stărui în el până la sfârşit."
("V.C." 1939, nr.41, pag.1)
"Păcatele credincioşilor, chiar şi cele mai mici, sunt luate drept puncte de ochire cu care Satana caută să lovească în slava şi cinstea Domnului."
("F.C." 1942, nr.10-11, pag.13)
"Păcatul nostru nu ne face rău numai nouă înşine, ci şi altora - chiar fără să se vadă aceasta."
("F.C." 1942, nr.10-11, pag.13)
"Păcatul a schimbat pe om, făptura iubită a lui Dumnezeu, într-un nenorocit."
("M.V.C." 1940, nr.21, pag.1)
"Un caracter întreg înseamnă împotrivire faţă de păcat; un caracter slab înseamnă îngăduinţă faţă de păcat; şi fără caracter înseamnă a nu se împotrivi câtuşi de puţin păcatului."
("F.C." 1941, nr.7, pag.15)
"Dintre toate păcatele credincioşilor cel mai grozav este trădarea."
(Recabiţii, pag.5)
"A te lăuda cu păcatul este un păcat."
("Cal. F.C." 1940, pag.53)
"Ce este păcatul? Tot ceea ce mă desparte de Dumnezeu şi de semenii mei, este păcat."
("Cal. F.C." 1945, pag.81)
"Începutul păcatului în viaţa fiecăruia din noi, este: o privire, un gând, o poftă şi... cădere. Pentru că privirea naşte gândul, gândul naşte pofta şi pofta aduce căderea."
("Cal. F.C." 1945, pag.63)
"Desfrânarea e păcatul lumii de azi şi e calea cea largă pe care oamenii aleargă la pieire."
("Cal. F.C." 1946, pag.23)
"Dacă în inima ta stăpâneşte lumea, vei găsi uşor drumul ei."
("Hotărâţi şi statornici", pag.19)
"Crâşma este scara pe care cobori în iad."
("Cal. F.C." 1945, pag.17)
"Unde-i păcatul, nu-i Dumnezeu."
("V.C." 1939, nr.50, pag.3)
"Nimic nu e atât de primejdios ca încrederea celui ce face păcate, gân-dindu-se că doar în mila Lui, Dumnezeu îl iartă."
("Cal. F.C." 1946, pag.77)
"Unde se duce casă bună cu păcatul, Dumnezeu nu poate să fie."
("Hotărâţi şi statornici", pag.26)
"Nimic nu întunecă ochiul sufletului mai mult şi nimic nu ucide cugetul mai sigur ca un păcat căruia, cu ştiinţă, i se face loc în inimă. O spărtură mică face ca un vapor mare să se scufunde şi o scânteie mică aprinde un foc mare."
("H. pt. F.C.", pag.86)
"A glumi cu păcatul înseamnă orbie şi cea mai vinovată nepăsare pe care o poate avea cineva faţă de un lucru."
("Hr. pt. F. C.", pag.67)
"Prin păcatul ascuns, omul răspândeşte în jurul său miasma morţii."
("F.C." 1942, nr.10-11, pag.13)
"Nu păcatul este acela care-l chinuieşte pe om, ci omul este acela care iubeşte şi doreşte păcatul şi nu vrea să se lepede de el. Pentru că în măsura care vrea, prin harul lui Dumnezeu, poate să şi fie liber de păcat."
("Hr. pt. F. C.", pag.67)
"Înaintea lui Dumnezeu trebuie să ştii că nu este păcat mic. Toate sunt grele."
("F.C." 1942, nr.1, pag.7)
"Păcatul face pe om neliniştit. Omul care păcătuieşte îşi pierde pacea."
("V.C." 1939, nr.18, pag.2)
"Un singur păcat are în sine atât de multă întunecare încât este în stare să umbrească chiar soarele."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"În orice pahar al plăcerii pământeşti (al păcatului) se află pe fund o scorpie - moartea."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"Ascultaţi ce vă spun şi nu cruţaţi niciodată un păcat mic!... Fiţi încredinţaţi că nici un om nelegiuit n-avea de gând să ajungă nelegiuit. Începe prin a-şi îngădui o mică abatere. Această mică abatere duce la abateri mai mari şi apoi - căderea..."
("Hr. pt. F.C.", pag.87)
"Orice păcat loveşte împotriva lui Dumnezeu în primul rând."
("Cal. Tineretului" 1947, pag.21)
"Opreşte-te înainte de a face primul pas spre păcat, fiindcă, după întâiul, urmează ceilalţi paşi; şi este mai uşor să te păstrezi curat decât să te speli după ce te-ai murdărit."
("Cal. Tineretului" 1947, pag.21)
"Dumnezeu şi păcatul stau pe două planuri opuse. Nimeni nu poate întoarce faţa către Dumnezeu până ce, mai întâi, nu întoarce spatele păcatului."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"Păcatul este atât de necurat pentru Dumnezeu, încât numai sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate curăţi."
("F.C." 1941, nr.5-6, pag.5)
"Păcatul este atât de scârbos pentru Dumnezeu cel drept, încât atrage după el pierzarea veşnică a celor care trăiesc şi mor murdăriţi de el."
("F.C." 1941, nr.5-6, pag.5)
"Cea mai mare greutate pe care o porţi nu-i nici familia, nici boala, nici sărăcia, nici lipsurile şi nevoile de care te plângi, ci e păcatul."
("V.C." 1939, nr.43, pag.1)
"Nesimţirea este una dintre cele mai grozave urmări ale păcatului."
("V.C." 1939, nr.30, pag.1)
"Primul rod al păcatului este un păcat mai mare; neascultarea naşte uciderea."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"A vorbi despre păcatul mic, înseamnă a vorbi despre sămânţa cea mică a neghinei. Căci atât păcatul mic cât şi păcatul mare au un viitor mare."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"Un singur păcat şi este destul ca să doboare pe cel mai puternic om."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"Ori de câte ori păcătuim cerem răstignirea Domnului. Ori de câte ori alegem păcatul stăm şi noi în ceata celor ce strigă: "Vrem pe Baraba... iar Iisus să fie răstignit"."
("M.V.C." 1940, nr.17, pag.1)
"Ori de câte ori faci voia ta, lucrând păcatul, tu te faci Dumnezeu şi pe Dumnezeu îl cobori mai jos decât omul."
("M.V.C." 1940, nr.21, pag.1)
"Plăcerile păcatului smulg de la păcătoşi danii pe care niciodată n-ar fi în stare să le jertfească într-o faptă de iubire."
("F.C." 1941, nr.3, pag.1)
"De plâns este omul gârbov şi de plâns este omul orb. Dar decât aceştia, mai de plâns este cel care caută să-şi îndreptăţească păcatele şi să se întărească în necredinţă."
("V.C." 1939, nr.29, pag.3)
"Nimic nu este mai delicat decât vârful unui ac, dar după ce şi-a făcut loc, trage tot firul după el. Aşa e şi cu păcatul mic."
("Hr. pt. F.C.", pag.88)
"Păcatul este o robie de care numai Domnul Iisus ne poate libera."
("V.C." 1939, nr.3, pag.2)
Culegere din volumul
"Firimituri de la masa Harului"
Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.
